Nu e soare, blocul e din cele vechi, are scara în mijloc, fără ferestre. Nu mai ştim la ce etaj ne aflăm. O sonerie. Încă o dată. Insistă. O voce masculină de mai sus întreabă atunci: – Pe cine căutaţi? Omul nostru face semn către uşă.  “– Poate că nu sunt acasă la ora asta”. Nu cred că nu e nimeni, vă mulţumesc. Bărbatul celălalt face doi paşi, unghiul vizual i se măreşte, apoi strigă: “– Dar cum aţi intrat cu aşa ceva până aici?”. Omul nostru: Cu ce anume, domnule? Îngrozit, celălalt răcneşte: “– Cu… ASTA!…”. Omul nostru se uită la cal, se întoarce, surâde politicos: E un cadou. “– Poftim?!… Aduceţi în clădirea mea un cal şi afirmaţi că este un cadou?!…”. Clădirea dumneavoastră? “– Eu sunt administratorul”. Omul nostru sună iar. Administratorul: “– Vă somez: evacuaţi imediat monstruozitatea!”. Ce monstruozitate? E doar un cal. “– Este un cal pe scara blocului meu. Vreau să trec şi nu am pe unde”. Luaţi liftul. “– Iau ce vreau! Şi vreau pe jos. E mai sănătos. Pe unde să trec?”. Aţi avea puţin loc. “– Dom’le, dumneata nu pricepi să scoţi calul d-aici?!”. O doamnă în vârstă,  de la etajul inferior, a ieşit să vadă cine face scandal. Are plasă de păr, capot şi o tavă pe care vedem un borcănel de dulceaţă, o farfurioară galbenă, două linguriţe şi un revolver. Când observă calul, scoate un mic ţipăt şi leşină. Tava cade cu un zgomot infernal pe trepte. Bucuros de pretext (pe care îl consideră ca pe o dovadă irefutabilă), administratorul zbiară: “– Ieşiţi numaidecât din blocul meu – cu tot cu cal!”. Staţi, domnule, să-i las cadoul doamnei – şi plec. “– Dumneata îi oferi doamnei un cal?! Nu ştii că e măritată? Vezi bine că nu e acasă! . Mai mulţi vecini, alertaţi de zăngănitul tăvii, au ieşit în hol. Unul îşi face apariţia cu un făraş pe care duce o balegă. Întreabă, sever: “– Cine a pus asta la uşa mea?”. Vede calul. Administratorul ţipă: “– Chemaţi poliţia să scoată calul din blocul meu!”. Vecinul aruncă balega spre omul nostru, însă nu-l nimereşte, iar proiectilul ajunge în perete, unde seamănă cu o pictură modernă. Vine şi o tânără; uluită: “– Un cal?!…”. Domnul cu balega: – Doar nu e un tigru. Administratorul se apropie, dă să lovească animalul. Tânăra izbucneşte în râs, omul nostru încearcă să protejeze calul, calul se sperie, se smuceşte, îi arde o copită în gură domnului cu balega, domnul cu balega se rostogoleşte pe scări – cu figura însângerată. Lăsaţi-mi calul!, este pentru doamna de aici! “– Dumneata nu pricepi, dom’le, că e măritată?”. “– Îl puteţi lăsa la mine, dacă doriţi”, propune tânăra. De jos, aud un ţipăt de adolescent. E fiul domnului cu balega: l-a găsit pe tatăl său în nesimţire, căzut peste bătrâna cu tava. “– L-au răpus pe tata!”, urlă. Ia revolverul şi urcă. Administratorul tocmai îl împinge pe omul nostru. Bubuitura sună sec, urmată de un nechezat înfiorător. Adolescentul fuge în casă, administratorul fuge pe scări în sus, omul nostru se aruncă în lift, calul se zbate împroşcând sânge pe ziduri, tânăra încearcă să se apropie. Când ajung oamenii de ordine, o găsesc îngenuncheată; calul este mort. Uşa la care sunase omul nostru nu s-a deschis.

Anunțuri