Ar fi trebuit să-mi pun perucă, să mă pudrez, apoi să mă aşez în faţa biroului cu pana şi să scriu (evident, complicând majusculele) un poem despre influenţa lui Wagner asupra lui Corelli. Fiindcă prea multe amănunte paradoxale se adunaseră. Tocmai traversam un soi de meta-baroc şi, dacă ar fi existat o ciudăţenie a lumii corespunzătoare ciudăţeniei minţii pe care amatorii de limbă greacă au botezat-o “schizofrenie”, atunci fugii de idei pesemne că i-ar fi corespuns această fugă a stărilor de fapt (sau, pentru a fi politicos faţă de prietenul Immanuel, a raporturilor mele intime cu stările de fapt; un adevărat harem existenţial şi vag epistemologic). Eram în tenişi, bermude, bluză de trening peste un tricou, fumam şi beam ţuică tare îngrijindu-mă de grătar. Vită, curcan şi porc. Şi mă gândeam la o eventuală polemică între Leibniz şi Hegel (despre cea mai bună dintre lumile posibile şi despre obligatoria consultare a naţiunii cu privire la moralitatea şi la eficienţa legilor fizicii). Ploua încet. Îmi alimenta focul. Într-unele zone din Ardeal, rezonanţa moştenirii saxone determină adesea comportamente speciale până şi la nivelul  fenomenelor meteorologice, care îşi află diverse foloase. Buna-le cumpănire nu mă împiedica să mi-l amintesc pe Werther şi să visez la ochii Lottei personale – de splendidă fabricaţie riguros autohtonă. Suna (în capul meu) ca o publicitate franţuzească: “X. Y. Ses seins. Ses hanches. Son prénom”. Etc. O simfonie de Beethoven agrava seara. Ce dracului să mai ceri? De altfel, aici era şi nodul paradoxului. Fiindcă norii eliberaseră Luna, motiv suplimentar de a lăsa nemijlocită fantasma corporală a unor ochi mijind cel mai perfid surâs imaginat (la crâncenă beţie) de Satan. Şi (de la fum, desigur) am lăcrimat emoţii şi promisiuni, destulă vreme şi sărutul ei definitiv. În rest, ca de obicei, fripturile au ieşit senzaţionale.

Anunțuri