Minus 12 grade. Cam frig pentru august – în Bucureşti. Minus 12 grade. Mi-am pus cortul în spatele blocului. Este un pic de umbră. Ies în palton, fluierând mişcarea a treia din simfonia a 7-a de Beethoven. A rămas veranda. E bine. Domnul Antinoghen T. îmi sugerează (pe e-mail) să profit, să mă refer, de pildă, la ziarişti – ca la tot restul societăţii (pe care o fac ei înşişi cu ou şi cu oţet), tratându-i senin drept semidocţi, liotă de curve, dobitoci plini de ifose, absolvenţi (99%) de facultăţi ilegale – sau ilogice (unde predau gunoaie miliardare şi debili mintali congenitali care mănâncă păianjeni). Refuz categoric. (Mai curând l-aş mima pe Artaud – ro-toró / koto-tóro / jah da mora / kiro-to; ş.a.m.d.). Nu admit compromisul, nu vreau scandal: Antinoghen nu are decât să mă dispreţuiască! Eu sunt aici doar pentru Beethoven şi pentru femeia cu plete negre. I-am descoperit simfonia a 7-a în forma zâmbetului. Şi am apărut în vid numai fiindcă doream să-i gândesc prenumele. “Femeie, cât poţi fi de nebună pentru a nu ÎNŢELEGE?!”.

            (Am eliminat vorbele ca “Platon”, “Leibniz” ori “Heidegger” fiindcă EA le refuză visceral. Se simte bine doar atunci când o sărut cu forţa, când insist, când mă vrea 4 secunde grăbite în lift, ca apoi să-şi aranjeze părul ostentativ, cum de am îndrăznit, ce porc).

            Nu are importanţă. Îmi cer scuze dacă sunt uneori sincer. Până la urmă, rămân cu o frază din Beethoven. Ce mai contează? Fotografiaţi-mă: sunt invizibil!

Anunțuri