Am luat cu mine o trusă de machiaj, un lighean cu apă şi un litru de whisky. Am acoperit oglinzile cu bucăţi de pânză. Am procedat aşa: îmi făceam un desen pe figură; beam un pahar de whisky; ştergeam totul cu apa din lighean. Am repetat această succesiune (poate cu mici variaţiuni, către final) până m-am îmbătat suficient ca să nu mai ştiu care fusese ultimul desen. La trezire, fără să-l şterg şi fără să-l văd (căci de aceea voalasem oglinzile), m-am gătit şi am ieşit pe stradă.

            Obiectiv: să deduc, în funcţie de reacţiile celor întâlniţi, ce mi-a rămas pe chip.

            O vecină de la 2 a dat peste un varan portocaliu absorbit de opera sa la gherghef. Însă eu nu avusesem portocaliu în trusa de machiaj, ergo nu m-am înşelat: vecina era o proastă.

            Nebuna care iese iarna în bermude să-şi pască lupul mi-a sugerat că aveam o nuanţă invizibilă pe mutră: nu m-a observat.

            Ochelarista enervantă (aia care vorbeşte mereu la telefon când vrei să-i ceri ceva), din spatele tejghelei, acordându-mi pachetul de ţigări, avea dinainte o pisică bolnavă: m-a studiat cu milă. Ba încă mi-a surâs cu tristeţe.

            Bodyguardul cârciumii de alături a leşinat: pesemne că îmi pictasem o Gorgonă pe obraji.

            Un fost profesor al meu de la Universitate (acum retras) nu doar că nu m-a recunoscut, însă mi-a zis chiar “Săru’ mâna”.

            Şoferul autobuzului 368 a urmărit, în cele 10 minute de hohot (cu un şir de autoturisme claxonând în spate şi cu pasagerii care înjurau), deznodământul unui film cu Stan şi Bran.

            Pe scaunele rezervate handicapaţilor şi gravidelor stătea un înger. Nu prea ştiu la ce s-a gândit, însă mina lui avea ceva complice. Mi-a făcut semn că mă pot aşeza: el, fiind imaterial, nu trebuia să se mişte pentru a ceda locul. Am refuzat.

            O companie de artilerie mărşăluia pe la Răzoare; s-a oprit când 368-ul meu a depăşit-o – şi mi-a prezentat onorul. Mă întrebam cu cine li se pare că semăn.

            După Eroilor (unde o domnişoară, zărindu-mă pe geam, s-a desveşmântat şi a sărit în braţele unui pensionar care dezlega integrame pe o bancă), un taximetrist cu număr de Ungaria s-a uitat înapoi la mine şi a lovit un semafor pe care, slavă Domnului, apucase a urca un student; semaforul a căzut, s-a proptit cu violenţă de balustrada podului, iar studentul a ajuns în Dâmboviţa, dar pe căldura aceea nu era nenorocire. De presupus că a luat râie din valurile înspumate.

            În Kogălniceanu, porumbeii s-au găinăţat cu înverşunare pe creştetul statuii eponime. 5000 de ţigani, adunaţi a o venera pentru povestea cu dezrobirea, au scandat lozinci în limba latină.

            Lucrurile s-au mai complicat la ieşirea din Cişmigiu. Câţiva jandarmi abia dacă rezistau presiunii exercitate crâncen de şahiştii înghesuiţi a mă admira. Colegul şi bunul meu prieten Cristian Iftode nu era de faţă, dar îl menţionez aici în speranţa că-i va folosi cu prilejul întocmirii următorului dosar de concurs pentru ocuparea unui post superior în ierarhia universitară, peste 46 de ani, când se va mai elibera unul.

            Am coborât la prima. Habar nu mai aveam unde pornisem. Lumea cădea în preajmă, copiii fugeau, câinii lătrau, felinarele fuseseră lăsate în bernă, chelnerii ţopăiau, minorelor le creşteau sânii şi pocneau ca baloanele cu heliu (ceea ce le subţia glasurile doamnelor din

soborul de chimiste

venite să asiste),

francezii dârdâiau, lanurile de grâu se mănau, cineva scosese televizorul în balcon şi demonta maşinuţe pe el. Din dreapta, încet, apăruse o femeie singură. Husa din braţe tăinuia un obiect rotund şi plat. I-am remarcat nepăsarea mijită în zâmbet. Vacarmul se pierdea. Când mi-a întins obiectul, a şoptit:  “– Mi-am pus doar pentru tine fusta asta”. Eu mai trăisem acele cuvinte. Sub husă, în luciul diabolic, am văzut că desenul era exact. Bătrânul personaj nu mai conta – şi am lăsat pânza neagră acolo.

Anunțuri