Se mai întâmplă să fie greu. Să rulezi în gol, de parcă ai învârti o roată nelegată la  nimic. Alteori – e bine. La capitolul “Metafore fumate”, ai de ales între cerul înnorat şi zorile trandafirii (lui Homer îi convenea, dimineaţa lui pica într-adevăr dimineaţa, când n-ai de unde să iei truisme, totul e originar). După care, mai mult sau mai puţin la nimereală, dai peste o conjuncţie pe care-ai vrea s-o chemi “divină”. Fireşte că e diabolică. Ţi-ai răstignit ficatul pe o amintire, ţi-ai părăsit familie şi ticuri – şi?…

Ai obţinut o literă, măcar o literă din EA?…

Stai singur şi fumezi, te joci de-a tine de parcă nu ai ştii… Unde să mergi, unde să urli? Hai, încă o ţigară, încă un whisky, un minut, o vară. Şi – atunci – peretele din faţă (docilul tău călău, monstrul cotidian, sfârşitul lumii – la 3 metri) îţi vine drept în cap: îi zice Gould, îi zice Mozart, îi zice Werther. Şi dacă, de fapt, nimic nu s-a mişcat? Poţi adăuga o vorbă, un sunet oarecare la asta? Mai are sens? (Măcar atât; semnificaţie nu mai are). Poţi adăuga? Voiai s-o faci cumva între habar n-ai ce şi nu ştii cum, înger ŞI curvă, nimic şi auroră, zeiţă şi gunoi. Şi vin, deodată, Gould, Mozart şi Werther: nu eşti nimic, respiră. Da, bine, publică-i mesajele, distruge-o. Chiar nu-ţi dai seama că sunteţi o coincidenţă, două fantasme într-o piaţă, la depărtarea cosmică a milimetricei neîntâlniri?… E dreptul tău să suferi, imbecilule, dramatizează-ţi neantul.

Să nu uităm că Werther bea ceva înainte de a se împuşca. (Un vagabond mi-a zis odată: “Eu nici de sinucis nu mai am ce”). “Sunt gata, Lotte! Nu mi-i teamă să iau paharul cumplit, din care voi bea vârtejul morţii! Mi l-ai întins, şi eu nu şovăi…”. Lui nu i-e teamă… de ce i-ar fi: Glenn Gould şi Mozart îl susţin. Accidental? Sau nu? Tu cine eşti?

Anunțuri