– Măi…

– M?…

– Alo?…

– Da?…

– Măi, tu ai mai scris ceva?

– Când?

– Ieri, azi…

– Nu.

– Vezi că ai o oaie deasupra.

– M?

– Deasupra. O oaie.

– A, da.

– Păi – scrie despre ea. Subiect.

– Nu cred.

– Poftim?

– Oaia aia e a ei.

– Faci exerciţii?

– Hai sictir.

– Ziceam şi eu.

– Şi eu. E chiar a ei.

– Şi nu face subiect?

– Vorbim despre acelaşi lucru?

– Este acolo, da.

– O vezi că e prinsă de funii?

– Şi?

– Nu merită să discutăm. Prea eşti alături de esenţă.

– Ce e cu ea?

– Ţi s-a întâmplat vreodată să prinzi o dimineaţă ca moartea?

– E o oaie.

– Probabil… Fiindcă ea există.

– Cedează funiile.

– Aşa e scris.

– De cine?

– Se poate muri în felul ăsta?

– Chiar nu…

– Văd, văd. Spune-i că asta e, că sunt mort.

– La propriu?

– Doar spune-i. Va înţelege. Mă va urî cât merit.

– Vine şi altă arătare… Ce e, o, Doamne, ce e?!…

– Da, da. S-a încheiat, aşa e scris, ne repetăm, lăsaţi-mă în pace, vreau să fiu sfâşiat!… Doar eu – sub ochii EI!…

Anunțuri