Să ştii că data viitoare nu va mai fi aşa. Nu doar că vom găsi împreună acea dimineaţă de care ne temeam. Şi nu doar că ne vom cunoaşte secundele, nervii şi tainiţele, oboseala şi planurile, dar va fi o zi în care voi alerga de mână cu tine spre Mare, vom tremura niţel, nu va conta (şi numaidecât ai să pricepi), tu o să fii neschimbată, păstrându-ţi frumuseţea de la o realitate la alta. Voi fi puternic şi am să te învăţ cum se sărută lumina din apă, cum se iubeşte nisipul şi cum se râde înotând, cum se găseşte fericirea într-o scoică, apoi se merge ochi în ochi, se râde iar şi se priveşte cu nepăsare timpul. Fiindcă vom fi tineri, absurzi, reluaţi de unde nu s-a potrivit şi recompuşi din clipa-n care ne-am întretăiat paşii fără să ne vedem. Căci, totuşi, este o lume dreaptă; altminteri cum s-ar fi făcut să fii? Detaliul că eşti îmi arată că voi da peste cheia vremii, că ne vom întoarce la noi, că totul a fost un vis pe care îl vom uita, că numai pletele tale negre vor aminti cum ne-am dormit o lume provizorie. Însă tot ele au să ne restituie acelui destin crezut închis precum un capitol pe care Autorul a neglijat să-l scrie.

            Hai, trezeşte-te, iubito, nimic nu s-a-ntâmplat. Avem eternitatea pentru noi, mă pot lăsa şi de fumat ca să mă ai, pot fi un răsărit pe plajă, un braţ pe care să îl crezi, o tăcere ascunsă între genele tale. M-am odihnit (mă vezi?), acum sunt acasă, te aştept. Aştept să mă îmbrăţişezi, aştept să-mi dai surâsul tău, să mă-ncălzeşti un pic, tare mi-e rece-n locul ăsta. Nu trebuie decât să-mi dăruieşti puţin aer, am nevoie de aer, mişcă-mi pieptul, mă voi întoarce definitiv la tine – doar să mă chemi. Să mă ridic, să revin. Să pot ajunge la noi. Te rog! Hai, stinge aia şi vino, lasă lacrimile, sunt aici!

Anunțuri