Una răcnea că are pătrunjel. În afară de pătrunjel, avea dinţi lipsă, broboane de transpiraţie între pleoape şi arcade şi o voce imposibilă. Un domn rânjea la cartofi. O ambulanţă urla, doi poliţişti vorbeau, lătra un câine. Cineva mă lovise peste picioare cu muchia unui căruţ de cumpărături. Stăteam gândindu-mă că trebuie să aleg, aproape că terminasem banii, ce iau, să fie asta, aia. Moment în care am văzut copilul. Era o fetiţă. A dus mâna la piept, a scos din buzunar o mică bilă transparentă. Am văzut cum, din acel obiect, s-a propagat ceva. Când acea undă a măturat primele tarabe, vânzătorii nu s-au mai auzit. Nici lucrurile din jur; pe măsură ce le atingea, le cufunda în linişte. La urmă, după câteva secunde (puteau fi ere), totul semăna cu un peisaj de iarnă sau cu luciul unui lac de munte: surdina gesturilor, singurătatea, nimicul. Ştiam (instinctiv) că era vorba despre o deplasare. N-aveam decât să mut privirea pentru ca demenţa celeilalte lumi să revină. Figurile din preajmă credeau că suntem la un loc. Nu se bănuiau contemplate nicicum de alături, dintr-o vecinătate lipsită de legătură cu viaţa lor aparentă. Imposibil să calculez intervalul: aici nu existau secunde, ore, ani. Probabil că un accident imperceptibil a repus în funcţiune vechea, înşelătoarea evidenţă. La întoarcere, nimic nu se modificase. Doar că, în direcţia în care mă uitam, era o femeie matură. O brunetă care s-a prefăcut a nu mă vedea. I-am surprins, totuşi, infinitesimalul zâmbet. Şi mi-a fost teamă. Teamă că am să uit, pierzându-mă în vacarmul definitiv paralizat al tarabelor.

Anunțuri