Nu ştiu când am aflat că eşti posibilă. Şi nici când am aflat că eşti obligatorie. Am fost, pe rând, mirat, speriat şi fascinat. Acum aştept. Îţi cunosc pletele negre (n-aş fi crezut), mi-e încă puţin frică, dar te ştiu mai frumoasă decât mi te-ai lăsa în vorbe. De fapt, ce să mai spun?… Ce mai contează?… Îmi văd printre buzele tale concluzia. Nu sunt curios: sunt sigur. Şi liniştit şi un pic trist. Şi presupun (senin) că nu-ţi imaginezi ce ar fi fost dacă nu mi se-ntâmpla să fii. Dar eşti. La fel şi eu – încă puţin. Suficient.

Anunțuri