Te mai zăresc uneori (însă tu habar n-ai) când vinul se face un pic verde-rotund. Există acolo ceva otrăvitor. Sunt buzele tăcerii. Apoi, te zăresc în aproape inepuizabilele nuanţe ale nopţii. Aş vrea să renunţ – la noapte, la vin, la tăcere, la tine. Dar cum aş mai putea, mâine, să văd o voce, un minut, o frunză? Fără demenţa de a te spera.

Anunțuri