Există numeroase limbi străine. Franceza, medicina, filosofia. În afară de acestea, mai avem şi muzica. Pronunţ relativ mulţumitor “Bonjour”, îmi dau seama prin ce se deosebeşte gripa de neoplasmul gastric, iar fenomenologia nu mi se pare a fi doar un capitol din buletinul meteo (cel despre fenomene ca ploaia ori zăduful). Cu muzica, însă, până de curând, stăteam prost.

Am vrut să elimin supărătoarea lacună. Uşor n-a fost, mai ales că nu voiam să mă limitez la do-re-mi. În muzică, a spune “Te iubesc” nu este la îndemâna primului turist care aude pe stradă “I love you” ori “Szeretlek”. Prin urmare, am abordat chestiunea metodic, pornind de la semiografia elementară (portativ, chei, buline, codiţe), trecând pe la incalzando şi precipitando şi, la urmă, studiind matematica pentru a sesiza realmente miza reacţiei stochastice faţă cu polifonia serialismului integral.

Mă aflam undeva între Stockhausen şi Xenakis în momentul în care totul s-a prăbuşit. (Cu două zile înainte, ratasem o presimţire descoperind joaca lui Bach pentru oboe d’amore[1] – în germană: Liebesoboe). Cerusem doar abilitatea unei declaraţii. Habar n-am ce acord a găzduit scena: erai deja goală, deja prezentă când am realizat. Cuvintele pierduseră. Mi-am aşezat ceafa pe sânii tăi şi nu mai exista nici o limbă străină.


[1] http://www.youtube.com/watch?v=J-abWHNhNGc&feature=related

Anunțuri