Am găsit, în bar, o sabie. Aveam la mine DEX­-ul şi o listă cu figuri. Prins de un fel de nebunie (minuţioasă şi disperată), am tăiat cartea în două. Panicii din prima clipă i s-a adăugat o alta, mai adâncă: oamenii pronunţau cuvintele pe jumătate. Am profitat şi am scos lista. Primele figuri tăiate a fost metonimia şi sinecdoca: pe loc, s-au fărâmat paharele băute, câteva guri (de bere) zgomotoase şi nişte priviri piezişe. Am tăiat apoi catachrezele şi am văzut cum dispar toate picioarele de masă, gâturile de sticlă, precum şi o mână de clienţi. Şi am tăiat augmentativele şi diminutivele, prilej cu care s-au prăbuşit un ţărănoi şi o târfuliţă. Când sabia, însă, a tăiat metaforele, s-au volatilizat persoane dintre cele mai neaşteptate, cum ar fi două gazele şatene, un bivol în sacou şi nişte papagali. Am tăiat oximoronul şi am eliminat tot ce era puţin prea mult, inclusiv amintirea numeroaselor mele nopţi albe. Când am tăiat şi chiasmul, celor din urmă li s-au alăturat zilele negre. Am continuat aşa, despicând aproape integral condiţia de posibilitate nu doar a istoriei literaturii, ci chiar a limbajului în genere. La sfârşit, gâfâind, cu sabia (care nu mai putea fi însângerată, fiindcă tăiasem şi epitetele)… Reiau: la sfârşit, am cercetat nimicul din preajmă. În mijloc, neatinse, rămăseseră două cuvinte fără serpentine retorice. Zadarnic dezastru, cum dracu’ să nu “te iubesc”… (Etc.).

Anunțuri