Habar n-am unde intrasem. Nici când. Erau două figuri devastate puţin mai încolo, tăcute. Îmi rămăsese nişte vin alb în carafă şi un pic de apă. Şi vreo patru ţigări. Se vedea, pe geam, un capăt de stradă. Ce mai conta? Puteam fi aici – ori nu. Probabil că toţi ceilalţi ajunseseră demult acasă. Un afiş dezlipit, un semafor pâlpâind inutil. Şi dacă plecam? Aventuri de poveste, ani rătăciţi, ziduri străine, Marea… De ce?… Oricum,  labirintul poartă o singură imagine. Ocol de fum şi vid. Nu mai era nimeni. Afară, mă aştepta rezonanţa mută, ubicuă, a paşilor tăi – calzi şi dureroşi ca trecutul. Mi-am mai turnat un pahar.

Anunțuri