Te crezi o faţă cu multiple măşti. Încerci (bine) să devii un alt surâs mincinos într-un alt colţ de cameră, de masă, de oraş, de vreme. Iar camera şi masa, oraşul, vremea se lasă păcălite. Apoi te crezi puternică (şi sigur eşti), amenajezi tăceri auguste în preajmă, întinderi de mână. Graţie. Din umbră, însă, din cotlonul meu, mă tem că n-ai să treci de prag. În fapt, eşti viceversa: o mască peste multe feţe. Şi nu te caut: ca Picasso, doar te găsesc. Eşti pretutindeni, fie nervi, ocheade, lacrimi, fie un glas, o treaptă, o regină. Zadarnic: unitatea nu e nimic: sub mască, eşti fiecare dintre ele, iubită te miri cât. Prin nopţile căderii între necunoscute, uneori, te aflu împărţită în suplemente goale, inutile. Mă mai asculţi?… Mai eşti aici?…

Anunțuri