În parcul de lângă bloc, un bătrân mi-a cerut o ţigară. Veneam de la cumpărături, enervat de aglomeraţie, lentoare şi disperarea lumii. Ploua puţin. Am realizat că parcul, în rest, era gol. I-am întins, totuşi, pachetul. A surâs, probabil jenându-se de câţiva dinţi lipsă. Avea un pardesiu despre care, în mod ciudat, nu-mi vine în minte altă însuşire decât “tăcut”. Mi-am sprijinit o clipă sacoşa de bancă şi am aprins şi eu una. Deşi nu era încă după-amiază, am remarcat becul aprins la o bucătărie. Mi-am închipuit un copil amuşinând la uşă, un televizor meliţând alături. “Închipuie-ţi acum acelaşi lucru sub forma unei amintiri”, mi-a spus bătrânul. Habar n-aveam ce să-i răspund. L-am privit cu o anume consternare. A schiţat iar un surâs, mai relaxat. “Niciodată nu eşti prea sigur” (însă poate că era cuvântul “singur”, edentaţia nu-i permitea o dicţie limpede). Voiam să-i trântesc o replică devastatoare, ceva teribil, o cruzime nemărginită. A adăugat: “Sărbători fericite”. “La fel şi dumneavoastră”, am bălmăjit, detestându-mă. Din colţul parcării, m-am uitat înapoi. Nu era nimeni în parc. Doar ploaia.

Anunțuri