La marginea satului, ghirlandele de Sărbători începeau să se topească în albul vag al becurilor de pe şosea. Iar mai încolo, nu departe, spre câmp, totul se făcea nimic. Auzeai deja Marea. Sau poate că era whisky-ul din craniu. Am continuat. La câţiva paşi, am văzut plaja. Doi sau trei oameni beau în tăcere. Şi numai Tu şi cu mine mai ştiam că fiecare se născuse, că nişte femei urlaseră de plăcere şi de ură concepându-i, că nişte bărbaţi le arătaseră cu mândrie, cândva, poteca spre debarcader, ţinându-i de mână şi prefăcându-se indiferenţi la pachetul de biscuiţi pe care li-l oferiseră. Se bucurau. Şi am rămas lângă dig, uluit că printre astea mai încăpea un cer, atâtea ţări abstracte ca linia orizontului. Şi, la capăt, un fel de absenţă care nu mai conta, oricum.

 

Anunțuri