Îţi mulţumesc pentru alaltăseară. Nu, stai liniştită, nu am înnebunit complet. Sau, cel puţin deocamdată, nu în direcţia asta. Păstrez liniştea. Pe de altă parte, va trebui să-mi cer scuze: o păstrez mai ales pentru că, în rest, n-am cine ştie ce de spus acum. Ai observat şi tu – să fie aproape un an. Erai gata să pleci, aveai ochii mai căprui decât vara şi părul mai negru decât Infernul, trecusem printre ceilalţi ca să ne luăm la revedere – şi, când ai fost convinsă că nu aude nimeni, mi-ai şoptit ce hotărâre puteai lua dacă n-ar fi fost acel hiat imens de care aveam nevoie pentru a fi cum ne cunoaştem. Astăzi – după alaltăseară – , ne aflăm în situaţia perfect simetrică. Tot ce am pus acolo amândoi s-a transformat în gol pe hârtie. Blestem – ori şansă? Nu contează. Voiam doar să te anunţ că va mai trece vreme până voi reveni. Chiar dacă te mai sun, fireşte, ca de obicei. Sinistră, veselă condiţie.

            Mă duc să tac.

Anunțuri