La urma urmelor, ce-ar fi să ne trezim? Aşa, mergând pe stradă, noaptea (şi tu vii singură adesea), mai ştii, să îngheţăm. Să ne oprim o clipă, să auzim cum ne şopteşte Beethoven că n-are nici un rost. Am asculta un pic dintr-un cuartet, apoi n-am aştepta nimic. Numai zăpada, care să tacă peste noi. Şi să ne şteargă vorbele – de ani şi de pahare; şi de fum.

            Ce-ar fi? Să ne trezim alături? Să ne privim, să ne uităm în cer, de unde Beethoven ar fi plecat – lăsând o notă-n loc. Ninsori în locul timpului, că Dumnezeu ne sărutase şi n-am băgat de seamă.

            Ce-ar fi – zăpada – să ne decidă faţă-n faţă, tu albă ca speranţa, eu beznă? Ce-ar fi să mă iubeşti la vreme – cum mă iubeşti când suntem ninşi de-o noapte-n care doar Beethoven ne-a mai rămas?

Anunțuri