Nu i-am văzut bine figura. Mi-a spus: “Eu pot fi Dumnezeu”. Şi cunoştea (pe dovedite) înfăţişarea şi numele gorgonei mele. – Ce vrei în schimb?, am întrebat. Pesemne că zâmbea. “Ofer una din trei. Le vei afla pe rând şi nu ai voie să revii: dacă alegi, alegi de la-nceput. O zic pe cea dintâi şi ori o ceri pe loc, ori dusă e”. Am acceptat. Prima era memoria însăşi a doamnei cu plete negre. Să fie ca şi cum tot ce trăise ea trăisem eu – şi să ştiu tot. I-am spus: – Nu Dumnezeu poţi fi. (Nu sunt convins că mă înşel crezând c-am auzit un chicot). Am pornit mai departe şi am trântit uşa după mine.

Anunțuri