În piatra care lipsea de pe inel (îţi aminteşti?) nu se vedea nimic de nemărturisit. Nici nopţi luxuriante, nici aurora Iadului. Cum n-am putut să îţi ofer luminile unei străinătăţi complicate, n-am putut să îţi ofer nici măcar absenţa ei. În acea piatră goală de sine plutea numai o seară. Una, mereu aceeaşi, indiferent de unghi, puţină răcoare în mijlocul uitării obişnuite. Mi-aş fi dorit să fiu ca piatra, însă a trebuit să îţi aduc inelul – şi, atunci, era nevoie să mă aflu de faţă. Imaginează-mă, totuşi, ca pe sunetul îndepărtat al unui tramvai care lasă depoul în capătul insomniei, bântuindu-ţi perna. Vecinii scârţâie o uşă către serviciu, habar nu ai dacă prinzi vremea să dormi cândva, să te visezi unde nu eşti. Unde nu eşti. Unde ţi s-a topit realitatea. Coboară-ţi pleoapele, iubito.

Anunțuri