Ia-mă cu tine măcar într-o notă, un fa de subsol, un fir de cădere. Cu tine – o mână de îngeri deasupra tăcerii, atât. Apoi să mă ierţi că eşti brună cât florile noaptea, că vorbele-mi cad invers, ca nişte frunze – de la pământ – în arborele umbrei tale. Pământul meu a început să se dizolve de absenţă. Ia-mă doar să dispar, să mă uiţi unde încă aştept: în centrul aberaţiei că te vreau – indiferent de beznă şi de gamă, de frig şi de singurătate. Închide-mă-n deşert – şi iartă-mă de tine (iar).

Anunțuri