Uită-mă. Habar n-ai cine eşti, cum se măsoară vidul şi de ce sunt îngeri pe streaşină. M-am înşelat: nu poţi mai mult. Poţi fi zeiţă – om n-ai cum. Absenţele se-nvaţă. Cândva, câtva, ţi-era şi rece, îţi mai împrumutam o haină, te cuibăreai puţin. Acum nu te mai vezi în densitatea negativului pe care-ţi cânţi (perfect) erorile. Înfăşurată în imbecile divinităţi, te socoteşti (uneori, niciodată pe bune) contaminată cu nemurire. Păcat. Încrâncenată, m-ai lovit în clipa când voiam să te sărut. Las picăturile de sânge, uluite, să-ţi umple urmele. Fireşte, nu contez. Nu caut a uzurpa nopţi, cupe şi tăceri. Nici n-are importanţă: murim egal, tu – orgă a neantului, eu – clapă mută. Banalitate, un chiasm facil. Ca bătrâneţea. Iar eu sunt timpul tău.

Anunțuri