Mi-e frig. Însă complet, aşa încât îmi crapă cuvintele în aer, se îndoaie oglinzile până ce imaginea din ele a mâinii stângi corespunde mâinii stângi, pe când imaginea din ele a mâinii drepte corespunde mâinii drepte. Cerul se chirceşte, se ondulează înghesuindu-şi planetele, se mototoleşte scârţâind. Oamenii, copacii, păsările implodează. Totul se adună către un centru, contractare sau contracţie dârdâind în speranţa unui vestigiu de căldură, undeva la capăt, în punctul prim (şi acum ultim) al sursei. Fiindcă totul, cuvinte, oglinzi, mâini, planete, oameni, copaci, păsări, numaidecât, se amestecă, frigul anulează diferenţa, văd planete cu aripi, cuvinte înfrunzite, oglinzi abreviindu-şi orbita, copaci cu mâini şi păsări declinate, parcă ne-am apropia de un zeu atât de rece că nimic, pentru el, n-ar fi altceva decât altceva şi decât el însuşi, fără un pic de spaţiu, de vreme, de mişcare, măcar de una rotundă care să deseneze cel mai mic “0”. Definitivul “0” al pupilei tale îngheţate, nemaiprivindu-mi nici absenţa.

Anunțuri