Ai fi putut aştepta lumina. Habar n-ai ce înseamnă beznă. Şi te-ai pierdut în lătrăturile vagi ale înserării, în pâclă, ţi-ai abandonat în cale dragonii pentru iluzia comodă că dacă eşti înconjurată numai de căţei ajungi în paradisul tigrilor. Ţi-ai cheltuit blestemul pe o fâşie de surâs, eternitatea pe nimic. Şi nici atât: n-ai nici măcar vocaţia ratării absolute: îţi reuşeşte câte ceva, îţi afli un pic de suferinţă printre schelălăiturile din jur. Un pic de eroism, o şoaptă. Nimicul e departe. Şi când, uneori, singură sub cearcăne, te vezi din spatele oglinzii, încerci să te agăţi de vreme ca de nişte cuie bătute în palma destinului. Şi tremuri. De ani şi de orgoliu, de vid şi de o rană  uitată pe dinăuntru. Numai că dimineaţa ta va fi ca orice toamnă. Aproape sânge, încă nu durere: o corcitură şchioapă. Ai vrea să apuci de grumaz universul pentru a-l stârpi dintr-o singură lovitură cu ceafa de zid. Vei merge doar între ai tăi, utilă ca rutina, mincinoasă ca un silogism, nefericită ca un obiect. Şi mâine – iar.

Anunțuri