Sperasem un trecut. Am primit un colţ de încăpere cu zidurile uitate. Şi, unul câte unul, gesturile se fac penumbră, dorinţele tăcere şi literele pete pe florile de vid. Mi-o fi rămas vreun cuvânt, dar cum l-aş recunoaşte? Cum să-l deosebesc de aşteptare, de unele după-amieze improbabile? Rămân a construi în fum buze de şoapte. Pe loc, fiindcă… Habar n-am de ce.

            Sperasem un trecut – nimic nu se mai mişcă. (Tu nu exişti, nu mă privi aşa).

Anunțuri