Până ţi se şterge chipul de pe frunze, până mi se curăţă drumurile şi paginile de zâmbete secrete, până mi se golesc aşteptările şi se fac un soi de bucurie tâmpă în faţa prezentului, până îmi albesc îngerii de pe ramuri şi atârnă pe dos, ca liliecii, până tac serile de noiembrie ascunse prin subsoluri, până se mai scutură Marea de şoapte şi furii şi norii de paşi îndoiţi pe caldarâm, până când arcurile dimineţii cedează, adormite, nepăsării, până atunci îţi ofer cuvintele astea. Oricum, altceva nu am primit niciodată.

 

Anunțuri