Copacii mei s-au dus în altă parte a vremii. Acolo, frunzele rimează două câte două şi dimineţile sunt liniştite. Acolo, totul pare să decurgă din coagularea şi din împăturirea nuanţelor aşa cum se fac atunci când închizi ochii. Adică şi fântânile vechi, şi ploile, şi verbele fără trecut, şi mâinile care ţi-au dorit creştetul în tainiţele pernei. Pe undeva este posibil să fiu şi eu – ascuns de ore şi de nebunie. Fireşte că n-am nume, cum n-am nici umbră sau nevoie de tine. Copacii mei duşi îmi ajung.

Anunțuri