Pe vremuri, existau încă verbe cu adevărat proaspete. Ceea ce înseamnă că nu aveau trecut. Lumea se întâmpla de faţă şi tot ce se putea numi era în chip desăvârşit prezent. Eroarea s-a produs cu cea dintâi promisiune. “Când vei fi mare…”. Atunci s-a născut viitorul, adică enormul depozit al unui trecut iminent.

            Acum (ce cuvânt!…), abia dacă mai găseşti un verb care să se conjuge altminteri decât la trecut. “A fi” este vaga etichetă a unei amintiri. Pământul îmbibat de arome de apă s-a transformat în iz de incunabul.

            A!, şi nu mai există verbe zise. În glas nu mai încap decât enumerări, fantome ale obiectelor. Mişcarea lor este o chestiune de notiţe îngălbenite.

Anunțuri