Repet. Îţi repet urmele, semnele privirii absente în carnea străzilor. Eşti liturghia paşilor pierduţi, acul unui ceas retrograd, evaporat, o ploaie de secunde care pornesc din caldarâm şi udă cerul. Apoi revin. Revin la o promisiune şi la fantasma utreniei mahmure bântuindu-ne bezna.

            Repet. Îţi repet numele de fiecare dată când ajung la nimic şi totul se rezolvă într-un pahar de moarte. Şi scriu pe lume ca pe ciornă: mâine vom fi la capăt şi am să te ratez iar – şi încă – şi iar – de parcă te repet şi nu te-nvăţ.

            Nu te repet. Fiindcă nu se poate. Fiindcă nu se poate să nu vezi că te repet şi când te inventez, când te ascund şi mă trădez că te repet. N-ai cum să nu îmi reîncepi din fiecare por al vidului, din scoarţa teilor sub care nici nu mai ştiu să mă opresc (fie şi doar să te ascult lipsindu-mi).

            Nu îmi lipseşti. Aş vrea – dar (uite!) singurătatea mea eşti tu. N-am s-o repet. (N-am s-o repet).

Anunțuri