Pe noapte când îţi vine Beethoven. Pe stradă când ai ajuns la tăcere. Noiembrie când îţi bate ploaia-n trecut. Fărâme de zile şi chipuri. (În colţ – un radio anunţă că ştirile au încetat). Singur până la inexistenţă, odihnă fără glas într-o notă. Şi Marea când îţi vezi infinitul mai mic decât absenţa pe care ţi-o poţi dărui de ziua ta. De ziua ta, când ochii îţi rămân pe cotorul unei cărţi pline de praf şi de nimic în raftul bibliotecii din sufragerie. De ce?, de ce, Doamne? Sau nu Tu îmi promiseseşi un pic de linie a orizontului fiindcă am iubit ca viermii şi am căzut ca vulturii? De ce? (Pe noapte, când Beethoven îţi tace în ploaia trecutului fărâme de ore şi de chipuri?).

Anunțuri