Te iubesc de-ai zice că sunt real. Te iubesc de nu m-ai crede nici dacă m-ai vedea iar. Te iubesc de se topeşte Marea şi cad metafore din cer ca spicele. Te iubesc de nici treabă n-ai, de parcă nu ne-am cunoaşte. Şi te mai iubesc de tremură stelele, de se demontează troleibuzele poeţilor, de cade fum din fântâni, de parcă trec anii şi nu se întâmplă nimic (în afara detaliului că o să murim). Te iubesc de zici că nu se aud valurile şi câinii, de frig ţigările ca şi cum aş fuma un plămân, de mă lasă vocea când încerc să tac. Poate că râzi, dar te iubesc de râd în zilele când răsare soarele de la Est (e o dovadă incontestabilă că te iubesc), de arde amintirea când uit că mi te amintesc până şi când eşti lângă mine, de rag petele de pe ziduri ca tigrii, de se îneacă apa. Te iubesc de zici că nu mai ştiu ce zic, de ce, cum, de zici că sunt aici. Habar n-am, eu nu fac decât să te iubesc. Eşti proastă. Dragostea mea.

Anunțuri