Chiar dacă, în urmă cu vreo 65 de milioane de ani, s-a dus naibii Cretacicul, dacă au apărut (ceva mai târziu) cărţi, dacă am avut zei, bătălii şi automobil, te-am iubit la fel. Azi nu mai am nimic – şi încă te iubesc. Habar n-am dacă mâine voi mai fi, dar sigur este că am să te iubesc mai departe. Mi-e cald şi te iubesc, lumea e-n criză şi te vreau, există imbecili care nu contează (fiindcă te visez), mă trădează javrele pe care le-am crezut prieteni (şi te trădează şi pe tine, care pari mai credulă) – şi cu atât mai mult, în asemenea circumstanţe, te iubesc. Apoi, te iubesc fiindcă tocmai am auzit Marea, fiindcă mint (pentru tine) ca să te am atunci când n-am să mai mint, încifrez textele astea ca să pară că sunt aiureli metaforice (când, în fapt, nu sunt altceva decât evidenţa că te iubesc), te iubesc fiindcă toată lumea ştie cine eşti, fiindcă nu mă interesează ce ştie toată lumea (eu ştiu numai că te iubesc), te iubesc fiindcă eşti veninoasă ca zorii de după vină, fiindcă am să urlu că te iubesc până vei observa că ne aşteaptă un soi de mică eternitate (a noastră) în care vei observa că te iubesc. În fine, te iubesc fiindcă nişte neliniştiţi au descoperit electricitatea, fermoarul, sportul şi păsările, fiindcă altminteri n-ar fi existat rândurile astea, fiindcă altminteri nu văd pentru ce ar fi existat lumină, drumuri, cuvinte, bere, mutra mea, îngeri, acorduri, anotimpuri, foc şi trepte.

            Şi te iubesc fiindcă toţi idioţii ca mine au fost imaginaţi fiindcă eu te pot iubi şi fiindcă, având în vedere că nici planetele nu se deplasează triunghiular, ci rotund, nu este cu putinţă a nu fi aşa.

            Ţi-am scris aici prenumele de trei ori.

Anunțuri