Tu încă n-ai văzut ochi înfipţi în vid peste cenuşă. Tu încă n-ai văzut o figură împrăştiată cu forţa dementă a 10000 de ciocane peste un maldăr de fiare fumegânde. N-ai văzut mame care, uitându-şi copiii, îşi caută lacrimile uscate prin moloz. Habar n-ai ce înseamnă obişnuinţa foamei care-ţi înfundă şobolani morţi în gamelă, şobolani care au înghiţit piciorul sfărâmat al vecinei de la 2, cea care îţi mai cumpăra ţigări atunci când lumea încă avea sens. Nu ştii ce se întâmplă dacă strângi în braţe nişte resturi amorfe în care nu mai speri să recunoşti un zâmbet familiar. Şi nu-ţi închipui cum arată fiinţe cojite pe viu de orice diferenţă definitorie, aşa încât să nu realizezi dacă sunt oameni sau câini, dar care se târăsc întinzându-şi limba după frunze arse, de unde speră încă 3 ore de uluire imbecilă că pot respira. N-ai încercat să-ţi încordezi viscerele în faţa unui şanţ cu patrupede umane zvâcnind, mestecând unele din altele fără să mai priceapă că putregaiul aparţinuse îngerului blond pe care îl duceau de mânuţă la şcoală. N-ai nici o idee cum este să treci în fugă peste rigole de unde, printre membre şi vise râşnite sub şenile, se mai aud gâlgâituri de speranţă inutilă. Te sperie trosnetul umed al unui pumn lovind o falcă, însă nu ţi-a dat prin minte că poţi întâlni restul capului tăvălindu-se în propriul sânge, cu cioturile proaspete izbind a neputinţă – de la cot – pământul. Rămâi – deci – în căldura micilor tale dureri. Eu am să exist în continuare, să nu te îndoieşti! Să nu conteze! Nimic!

Anunțuri