Dacă ar fi de ajuns o emoţie barocă, o îmbinare de semne care demontează răsăritul ca să obţină două ţâţe, ar fi aşa.

            Evident, mă gândesc la o metaforă complicată, la firele unei plase de îngeri  cuprinşi de păianjeni: la tine.

            La cine să mă fi gândit, mă fi pornit, găsit?

            (Iar şi iar, întorcând aburi de foaie, mimând un sens al vinei de a spera într-un alt  “iar”).

            Apoi: a gândi (s-ar putea calcula, ca să nu riscăm pase gotice) înseamnă a însemna. Ceva. Un glas aidoma cu prezenţa ta.

            Nici vidul – împărţit pe zile – , presupunând că aş exista suficient cât să cred că sunt chemat să cred, nu cred că e mai bun.

            Atât (însă) – vidul, absenţa lui, conjuncţia lor supraesenţială – ar fi puţin. Îmi trebuie un lac sorbit în Mare, un arc întâmplător unindu-ţi cerul cu beţia şi timpul cu secunda.

            Râzi! Un pic doar, hai, hai, râzi!

            Te rog să îmi răsară vinul peste nume, lume, culme, să-mi latre algele de parcă n-aş fi doar amintirea unei absenţe de metal.

            Entropică afacere!

            Adu-mă la urmă, a ta, condu-mă, îndrumă, consumă o turmă de Iele postumă – de aburi de vid! Închid.

Anunțuri