Dar chiar nu cred. Nu cred că nu o poţi convinge să-mi ţină măcar tăcerea lângă ea. Nu cred că poţi încovriga un sistem solar în jurul unei note şi că totuşi nu poţi măcar să-i ţeşi umbra mai aproape. Nu te mai cred, bătrân ipocrit, n-am cum să cred că Dumnezeu te-a lăsat să-nchizi lumina-ntr-o suflare şi că nu te-a lăsat măcar să mi-o aduci cu pletele ei negre – pentru o singură viaţă – alături. Nu cred că ai văzut chiar atâtea culori într-o singură beznă – fiindcă altfel ne-ai fi cântat nu ca să ne anulăm, ci ca să ne sărutăm. Eşti surd? Uneşte-ne şi lasă-L pe Dumnezeu (că nu-i femeie şi are timp)! Lasă pianul, uită sângele din miezul pietrelor – ocupă-te naibii de noi, că ne podideşte logica şi se alege praful! Nu cred că n-ai ascuns tu vreo sonată[1] care să mă lase în braţe cu toate clapele ei (de nimfă) goale! Jigodie!



[1] A se vedea aici!

Anunțuri