Bine, ai putea să mă laşi fără gânduri. Ai mai putea să-mi arunci un tricou (maro deschis, cu mâneci lungi), pe care-l ţin doar fiindcă n-am apucat să-ţi trimit paginile de când încă nu mi-era larg. Sau ai putea (sau ai putut) să-mi anulezi urmele din faţa şcolii, urme de frică de întuneric, de lacrimi de nimfe, urme de vreme – care nu se făcuseră niciodată remarcate, însă care s-au dus că ai venit. Ori ai putea să-mi cureţi bulevardele de beri adolescente, să-mi resetezi vacanţele, prietenii, să-mi oţeteşti carafele şi curvele, să mă complici de să râdă şi ploaia. Mă crezi? Nu, nu mă crezi!, nu crezi că ai putea să-mi usuci Marea, să mă vindeci naibii de noapte, să mă iei de unde sunt ca să mă pui în locul absenţelor noastre, să-mi tai în două jumătatea goală a timpului, să mă ascunzi într-o evidenţă inextricabilă, să mă săruţi doar ca să-mi spui că nu ai vrut. Nici eu n-am vrut să poţi toate astea. Şi le poţi. Degeaba: lumea-i ceva nedrept: rămân aici.

Anunțuri