S-a născut prin deceniul 4 al secolului trecut. În afară de război, nu i s-a întâmplat mare lucru până la facultate. Împlinea 29 de ani când i s-a născut al doilea copil. Din fericire, prinsese un serviciu bun. La 30 şi ceva de ani, o seară i-a furnizat tema restului vieţii. Era îngrozit de ceea ce văzuse (ori făcuse, ori suferise – nu se ştie). Şi-a propus ca, în minutul final, să le mărturisească alor lui totul despre acea seară.

                A fost un om liniştit şi cuviincios. Nu se pensionase încă în momentul în care şi-a pierdut un fiu. L-a regretat cu sinceritate şi cu discreţie. Avea de pe urma lui doi nepoţi. De la celălalt avea încă unul.

            Cred că a fost un bunic demn de laudă. Îşi iubea familia şi l-am văzut de nenumărate ori luându-le celor mici îngheţată pe ascuns, în ciuda unor părinţi mai severi. Dacă nu erau nepoţii pe acolo, ieşea după-amiaza de unul singur (soţia prefera să cheme nişte prietene în vizită). Se aşeza mereu pe aceeaşi bancă şi fuma uitându-se vag la pomi. Ca în toate celelalte secunde parcurse după seara de la 30 şi ceva de ani, se gândea la mărturisirea ultimă. O compunea, o proiecta, o relua. Cumva, în secret, o aştepta. Ţâncii erau de acum măricei, în scurtă vreme îşi vor cumpăra îngheţată şi fără el. Ba chiar – dacă le trebuie – şi ţigări.

             Ţigări pe care fusese nevoit să le lase. Mergea tot mai greu, dar nu renunţa la obiceiul de a ieşi în micul parc, mereu pe aceeaşi bancă. Avea o pungă de bomboane sau un covrig din care lăsa la urmă partea cu sare. O dată, i-a scăpat din mâini tocmai acea parte. În praf. A mai stat câteva minute şi a plecat încet către scara blocului.

            Prin august, anul trecut, aleile din zonă au fost găurite în scopul de a împrospăta ţevăria subterană. Pomii aproape că nu mai erau vizibili de după utilaje. Presupuneam că bătrânul n-a mai apărut fiindcă nu mai exista vechiul său loc de petrecut după-amiaza. Mă înşelam. Îi fusese depistat un cancer la stomac. În doar câteva săptămâni, era imobilizat. I-am zărit pe nepoţi de vreo două ori în cartier. Şi de vreo 4-5 pe fiul rămas.

            Cum era limpede că povestea nu mai putea să dureze mult, a rugat-o pe soţie să-i cheme pe toţi. N-a fost uşor. Cu preţul a vreo două amânări, a izbutit. Soţul, tatăl şi bunicul abia dacă îşi ridicase ceafa din pernă. Mai întâi, s-a scuzat că nu-i întâmpinase  chiar el şi că nu-i servise personal cu apă rece, cu nişte biscuiţi umpluţi ori cu un pahar de vin. Fiindcă, nu-i aşa, erau bărbaţi în toată firea şi trecuse timpul când le oferea sucuri sau ceai de fructe. A încercat să râdă, însă glasul nu-l ajuta. Parcă voind să amâne clipa gândită în continuu, a glumit (sau nu) cerând să tragă un fum. Soţia l-a dojenit, amintindu-i că-i face rău, dar apoi a tăcut. El i-a spus unuia dintre nepoţi: “Fumează tu una pentru mine”.

            Umbra unor vechi aripi negre i-a coborât pe frunte. Avea de zis. Acum. A vorbit – cum a putut. Un ciocan pneumatic, jos, în parc, îşi pornise vacarmul. Nu se auzea nimic din şoaptele bătrânului. Când muncitorii au oprit unealta, murise.

Anunțuri