Telefonul a sunat pe la ora 12. A răspuns el. A fost mirat să-i audă vocea. Două minute mai târziu, a mers în bucătărie, unde ea gătea. I-a spus. Au mâncat pe la ora 13.30. Au plecat la 14.45. Era duminică, se circula uşor. La prima intersecţie, totuşi, o nebună s-a pomenit la câţiva centimetri de roţi. A venit apoi la geam, în dreapta, şoptindu-i ei (el conducea): “ – Fii atentă la ziduri!…”. A izbucnit în râs, după care a plecat. Ei i s-a părut cunoscută.

            Erau indispuşi. Omul ăsta (cu veşnicele sale probleme închipuite) pare să cheme ghinionul. S-au înţeles că vor sta numai 30 de minute acolo. Drumul a fost liber în continuare. La intrarea în bloc au văzut pomii luminoşi, prăfuiţi.

            La uşă i-a întâmpinat o fantomă.

        Nu era slăbit, ci mai curând obosit. L-au dus în pat. Şi nu băuse nimic. A fumat o ţigară, tăcut. S-au oferit să-i pregătească puţin orez cu ce-o mai fi la rece. N-a vrut. Au insistat.

            La 16.15, orezul era aproape gata. Ea a stins focul. În uşă, el o privea complice. Pe hol, fantoma n-a putut să-i cheme. Sângele a izbucnit ca o arteziană. Au alergat. Abia la ora 17.30, când apăruseră deja constatatorii, s-au gândit la femeia din mijlocul intersecţiei. Valul de sânge cursese aşa încât, pe zid, a rămas prenumele ei. Nu s-a simţit vinovată, el nu i-a spus nimic. O ştia un pic moartă.

            Se întunecase demult când au ajuns acasă.

Anunțuri