Probabil că am să râd. E prea târziu ca să ne prefacem trişti. Mă uit în bibliotecă de parcă e un raft cu bibelouri. Dar am să pun o sticlă pe acolo. Abia dacă o mai înţeleg şi pe aia. Şi casa mea e tot mai complicată. Are un singur hol, însă îi dai de capăt greu (din sufragerie în bucătărie, de pildă). Creşte pe dinăuntru – fiindcă altfel nu-mi explic de ce mi-e tot mai dificil să ajung până la uşă, apoi să merg până la magazinul de la parter, ca să nu mai spun când urc îndărăt. Cum să nu râzi când vezi că lumea creşte? Nu asta vrem? Nu am vrut asta mereu? Şi când eram noi mici. Uite, acum sunt la fel grele farfuriile pe care încercăm să le punem din bufet pe masă. Două – dacă ne imaginăm că vine cineva la prânz. Că trebuie să facem o salată bună, aspectuoasă, pe care, la sfârşit, pentru că nu ne observă nimeni, avem avantajul de a o putea molfăi cu pâine muiată în oţetul cu puţină ceapă. Doar că bunica nu mai spală vasele. Dar nici nu ne mai pisează la cap. Vezi că trebuie să ne bucurăm? Nu ne-am dorit să fim lăsaţi la televizor? Uite, ne-au lăsat: cine Dumnezeu e pe aici să ne împiedice? Plus că – eu – locuiesc în cel mai mare cartier al Universului: n-am mai ajuns până la margine de ani de zile. Până la complexul enorm deschis într-una din aceste margini (aflu din ziar) există piedici demne de Odiseea: dor, oboseală, taxiuri gigantice, sirene. Străzi de nerecunoscut. Oricum, de ce să le mai caut? În zilele când mă simt fericit, acceptabil, dacă nu plouă, ies pe balcon. Te am pe tine, am nişte ghivece, nu-mi aduc aminte bine de când. La patru începe o emisiune veselă, e deja miercuri. Ce mai contează? Probabil că am să râd.

Anunțuri