Facem aşa.

            Eu bricolez o teoremă la care să se uite Andrew Wiles ca mâţa-n calendar, inventez o maşină de pisat aburi şi una cu apă comprimată, iar tu rămâi cum eşti acum.

            Eu descopăr focul apt să renască din pasărea Phoenix, beau lacul Sinoe (ori  Goloviţa, dacă-l umplu ăştia cu scotch), tu îmi zâmbeşti un pic.

            Eu gătesc un peşte cu fenicul de zici că e bourgogne alb de vreo 10 ani, aprind lumânările, tu de fapt ai chef de bere, faci mutre, iar mutrele astea sunt complicate cam ca un bourgogne alb de vreo 10 ani.

            Eu fluier o bucăţică de Bach, tu-mi zici că e Mozart, iar eu, când te pup enervat pe vârful nasului, îţi las un fel de ştampilă pe care scrie “Ludwig Van”. Nu pricepem nici unul nimic, dar ce mai contează?

            Eu visez că tu gândeşti că visez eu că tu visezi că eu mă gândesc la tine cum visezi că eu mă gândesc la noi.

            Eu n-am nici plete negre, nici ochi de pisică turbată, nici hachiţe de primadonă sau pantofi mici de tot, n-am nici obiceiul să te uit uneori, dar le ai tu.

            Eu te vreau, tu faci ce vrei.

Anunțuri