Revin. Dar încă (dar dacă) nu scot arma din buzunar e numai deoarece mai pot asculta o sonată, un pahar, o ţigară, un vers despre tine. M-aş bate cu norii, cu tăcerea, cu timpul – dacă n-ai fi. Eşti frica mea, îţi tremur cuvintele ascunse (pe care n-am curaj a ţi le spune), mă anulez în praf de amintiri. Mai ştii cum eram necunoscuţi atunci când eram – poate – unul pe lângă altul: eu puternic, infinitesimal, tu – evidentă şi foarte “încă”, deloc “deja”?…

            Doamne, de ce, de ce ne-ai dus acolo unde nu ne-am văzut decât plecaţi, târzii şi metaforici?

            Oricum ar fi, măcar pentru că o aştept…

            Oricum ar fi, măcar pentru că are plete negre…

            Doamne, chiar nu pricepi?!

            Asum blestemul – cu ea în braţe, cu ea în glas, cu ea în minte, cu ea în lipsă, cu ea în vis, cu ea în tot ce zic!

            (Îţi dai seama – nu? – că e doar un alt pretext. Fiindcă nu mai ştiu cum să-ţi spun).

Anunțuri