Şi atunci am văzut mica dâră pe deasupra clădirilor vecine. Am intrat. Era un valet în costum negru; zâmbea, ca de piatră. În spate, pe dreapta, uşa dădea către o scară. Nu cred că m-am gândit la ce se întâmplase, cu ani în urmă, sus, în precarul adăpost al acelui colţ de stradă. Coboram. Şi poate că ţi-am închipuit, o clipă, gestul prin care m-ai ţinut. Încă nu aflasem. Nu mai conta. Era o corcitură de mâl şi granit. Mi se părea comică imaginea dimineţilor, a troleibuzelor, a timpului. Figuri tasate, unghiuri diforme îţi atingeau ţâţele smulse din gol.

              F I M O E V I O A C I T D F O P N U E S V I

              Botul încremenirii atârna ca o stalactită.

             Am izbucnit în râs (dar nu se auzea nimic): aveam să urc.

Anunțuri