Teiul din faţa balconului – fără îndoială. Dar aş aminti şi de nucul din curtea şcolii (azi tăiat). Probabil că şi un pachet de ţigări. Multă muzică, nişte cărţi. Un pahar şi câteva sticle. Nişte papuci (nu ai mei), vreo 10 străzi, lumina soarelui căzând pe unele, pe altele numai raza unui bec. Apoi sunetul ploii, cu siguranţă Marea (nu sunt original dacă mai am un singur dor), imaginea drumului în fugă. Nu ştiu în ce măsură este posibil să montezi pe generic o noapte. Aş adăuga un zâmbet (al meu, al cine ştie cui, al tău). Aş pune ritmul în care îmi vedeam adidaşii când alergam printre blocuri şi mă uitam în jos, dreptul, apoi stângul, aş pune vreo două caiete pe care n-am avut curaj nici să le arăt cuiva, poate că aş pune o lacrimă (fiindcă tot n-ar mai fi de ce să mă feresc), o mână pe umăr. Unul sau două magazine calde (în octombrie). Aş mai vrea o tăcere, unghiul sub  care se arăta camera când citeam, eventual un pic de nisip din părul unei doamne. Doamne, contează? Aş pune totul în buclă, dar nu pentru mine, ci pentru că porcăria asta de timp a înnebunit şi, până la urmă, va merge singur. Şi n-are cum să nu se aleagă nimic de bicicleta mea verde, n-are cum să nu se repete o aversă de care m-ai adăpostit lângă tine, ar fi cu totul iraţional să se fi dus nicăieri un sărut, un alt generic (obsedant), o seară cu febră conspectată la veioză, un glas întrebându-mă dacă mi-e bine ori dacă vreau (cine ştie?) umbrela. O pereche de cearcăne şi pasul pe care nu pot încă să-l dezvălui, atingerea unei îndelungate ape…

            (Regia: – Facem puţină pauză).

Anunțuri