Trecuse ora două. Trecuse aberanta vară. Mi-l imaginez uitându-se-n balcon, poate zâmbind. E vânt. E mai ales obosit. Şi plouă. În cameră i-au mai rămas trei  sticle – din care, în dimineţile calde, îşi adăpa ghivecele. Un pic de linişte. Când improbabile fantome i se făceau baloane colorate şi se urcau spre un trecut pentru care însuşi trecutul era încă viitor. Copilul ce nu apucase nimic din muşcătura ta de măr înveninat. Şi plouă.

            E obosit şi bate vântul, poate zâmbeşte (însă pe cine mai interesează?) şi poate că…

Anunțuri