Nu cred că ştii, dar am intrat în casă. Nu am să-ţi spun (fireşte) în care. Şi nu mă adresez ei, ci ţie. Habar n-am unde o fi. Asta contează foarte puţin. Iar pentru tine – deloc. Erai avertizat. Nu am cum pronunţa cuvintele numind urmarea. Stai liniştit, am să-ţi arunc înainte ochii la câini, vei fi bine ascuns. Privirea unor maţe de javră ţi se va potrivi. Şi am promis altor vietăţi reziduurile. Mai mici. Calmează-te, nu te mai zbate, cretinule, acele mâini deja nu mai sunt ale tale, picioarele sunt în băltoaca dintr-un şantier.  Apa le va duce (bine curăţate) în chiuvete, vor spăla vase, vor umple ceaiuri matinale. Fiinţa ta va locui patrupede şi copii care se duc veseli către şcoală. În cinstea unor seri băute împreună, am să te amestec zoaielor adunate special din moteluri sifilitice, pe vremea când încă nu-ţi răzuisem buzele cu peria scoasă din veceul public. Vezi, prietene, ce-i pe acolo, întreabă care sunt condiţiile de revenire, fiindcă, data viitoare când te mai prind în aceeaşi lume cu ea, pocnetul ud al caninilor în pupilă va fi o amintire simpatică. Mai bine mori complet, aşa cum îţi dorim cu toţii. E mult mai sigur.

Anunțuri