Ploua. Sunt paranteze când oraşul ne mai lasă. Când oboseala răsturnată ne zâmbeşte calm din asfalt ori când Bach ne cheamă de lângă veioză. Atunci, am observat o ieşire la care nu mă gândisem. Aşa, din ploaie, dădea în parc, în urmă cu vreo 25 de ani. Aveai părul în toate direcţiile şi nu te cunoşteam. Părea că lumina justifică vremea. Chiar şi refuzul ei. Poate că ne-am atins involuntar, separaţi de lumi în formă de promisiune. Nici nu aveam curajul să te iau de mână. Erai mică şi rânjeai alergând printre bănci. Am stat locului, privindu-te mândru de noi. Ştiam că te vei întoarce, că de fapt îţi era un pic teamă de hohote şi de sărutul acela nepetrecut. Nepetrecut fiindcă timpul s-a înclinat, fiindcă am ajuns înapoi în oraşul orei, al nostru, al tăcerii, cu sunetul său vag de ploaie. Doar Bach a mai rămas. Veioza e pe stinse, iar noaptea – gata să continue.

Anunțuri