Am coborât aceeaşi veche stradă. Cea care nu pleacă de undeva ca să ajungă altundeva, ci de cândva ca să ajungă altcândva. Mergeam, cu telefonul înşurubat sub creier, în staţia de autobuz. La jumătate (nu e nevoie să-ţi aduc aminte unde), nişte mormane de pământ îmi barau calea. Fireşte, m-am gândit la obişnuitele vestigii proaspete ale vriei muncitoreşti care distruge oraşul. Dar am văzut aproape imediat furnicile suind. Călcam pe muşuroaie care spărseseră asfaltul. Aş fi putut să urlu, de pildă. Însă era de parcă m-aş fi ascuns de vreme. Insectele urcau. Am aruncat o piatră şi căderea s-a dovedit a fi mută. Aveam să parcurg minusculele fălci ale unei eternităţi provizorii. După care mă aştepta un mijloc de transport în comun, siguranţa minunată a zilei de mâine.

Anunțuri