Îţi dai seama de ce, de fapt, joc asta, nu? Mă bazez pe calitatea scrisului de a simula că arată în vreme ce ascunde. Orice limbaj devine, în scris, privat. Ca trecutul. Ne construiesc un trecut pe litere – fiindcă numai tu ştii cine eşti, ce văd, ce-mi stă acum peste umăr, citind. Acea monstruozitate, acel hiat alogic, atingere de nemărturisit a unei semnificaţii declarat absente. (Ca şi cum aş avea în cameră a doua mişcare din Concertul 1 – pentru pian – de Beethoven!). La capăt – vocea umbrei tale – mincinoase – ca orice voce – , dragi – ca umbra – , ca o elipsă între ale cărei coapse mi-am tăcut prezenţa. Cândva – deoarece numai tu ştii cine sunt, ce spun, de ce. Îţi dai seama?

Anunțuri