Ascultă! Rămân distant, consideră că nu contez. Numai ascultă! A zis-o Beethoven – de ce să mai insist? Mi-e ciudă, însă, de risipă. Sunt un om rău. Tot ce-am avut suportabil – delicateţe, căldură, naivitate şi surâs – a fost cheltuit pe suprafaţa ta. Nu era mare lucru, dar putea fi utilizat pentru a clădi ceva – chiar dacă mic: o viaţă, un ac de fericire, puţină dimineaţă în mijlocul de noapte, o minciună dragă. Bine, totuşi, că am rămas cu Beethoven. Era păcat.

            Ascultă: îţi vorbeşte pentru mine. Fiindcă pentru el sunt mut, lumea e surdă şi realitatea e un eşec adorabil. Iar tu eşti aroma unei pătrimi cosmice. Cum naibii face?… De unde aflase – nemernicul – de noi?, de serile tăcute şi de bluzele tale abia dacă pronunţându-ţi pieptul (în şoaptă)? Mi-e frică şi mi-e bine: ai ajuns minoră.

Ascultă cum habar nu am să te silabisesc a mia parte cât Beethoven te are: ca formă, ca pauză, ca umbră… Ascultă cum – de fapt – mă anulează, cum n-are sens decât să râd că mă asculţi fără să vreau când nu mai sunt nimic fiindcă te iubeşte mai mult ca mine.

Ascultă ce mi-a rămas de ascultat să te mai cred, să ne mai construim de parcă am exista, să nu te mai sărut – dar să te (sunet). Ascultă-mi neputinţa de a mă face ascultat: se cheamă altfel, este Beethoven, dar n-are nume. Ca Dumnezeu.

Anunțuri