Şi pe urmă – nimic. Am surâs politicos, mi-am luat haina şi am ieşit. Imediat în spatele uşii, muzica nu se mai auzea. Frigul măturase vechile străzi, barurile începeau să aducă iarăşi mai degrabă cu nişte acvarii. Un prieten m-a însoţit până către bulevard, apoi am coborât de unul singur penumbra dinspre staţie. Am rămas puţin aşa. Până la urmă… Sau… Încercam să mă agăţ de vreo după-amiază, măcar de nişte nervi, poate că de sărutul tău (vizavi, într-o altă noapte cu ploaie), de cuvintele unui copil trecut… Ape şi zile, coada la trenuleţe nemţeşti, o rudă pisăloagă, soarele bătând peste blocuri în februarie, alergăturile şi braţul tău la braţul meu (sau poate că nici nu erai tu), căldura din vacanţe neclare. De parcă mâna mi-ar fi fost condusă pe-o tâmplă de cer. De parcă ar mai fi existat, mereu după colţ, un autobuz care să mă poarte acasă.

Anunțuri